Era prin primavara lui 2006…cand, dupa trei ani de munca fara concediu…fara sa stim ce este aceea o zi libera, ne-am hotarat sa iesim din praful si nebunia Capitalei si sa mergem undeva unde este liniste si pace. Cuprinsi de nebunia orasului, am uitat de momentele petrecute pe malul baltilor din orasul unde am copilarit.
Impreuna cu prietenii am facut planul de bataie…unde mergem…cum facem…si iata ca a sosit si ziua plecarii. Dupa un drum incarcat cu veselie si plini de sperante…am ajuns aproape de tinta noastra, un loc uitat de lume de langa Delta Dunarii.
Trecusera cativa ani buni de cand nu mai fusesem pe malul unui ochi de apa si uitasem prin ce peripetii poti trece daca nu esti pregatit bine. Noroc cu rola de cablu de retea din portbagaj, pe care o uitasem acolo.
Cu o seara inainte plouase binisor si ne-am chinuit cateva ore sa scoatem cele doua masini din noroi. Dupa o incercare de a ne aseza intr-un loc pe malul apei…am plecat alungati de niste fiinte care erau dovada certa ca omul nu a coborat de mult din copaci. Locul respectiv era “al lor”, revendicat prin simpla prezenta a unui “Pet”, uitat de cineva din “greseala” cu un an in urma. Am plecat din zona si ne-am hotarat sa mergem pana la capat…sa vedem pana unde duce drumeagul ce serpuia linistit pe marginea baltii; si am ajuns pana la urma intr-un loc pe care cred ca nu-l vom uita niciodata.
Daca pana atunci nu facusem cunostinta cu “monstrul”, peisajul si linistea ce ne inconjura prevesteau ceea ce avea sa se intample.
La inceput a fost nea Tinel…un mosnegut care trecea din cand in cand pe langa noi, disparea in stuf…apoi linistea era tulburata de plescaituri si lupte surde..pe care doar le auzeam. Ne-am luat inima in dinti si l-am intrebat ce face acolo. Nu ne-a raspuns nimic, dar ingaduitor, ne-a acceptat prezenta langa el, asa ca am stat un pic si am observat ce face. Dupa 1-2 minute a aparut cu o stiuca frumusica…sa tot fi avut la 1,5 kg, care ne-a aratat-o apoi a eliberat-o imediat. Imediat ne-am dat seama ca exista lucruri mult mai frumoase decat pescuitul “la norma”, asa cum procedau destui pescari de prin zona respectiva. Dupa cateva sfaturi pe care le-am primit bucurosi, am facut inventarul sculelor sa vedem daca putem pescui si noi la rapitor. In afara de cateva twistere si o oscilanta primita cadou mai demult nu aveam nimic, dar era de ajuns.
Am pus oscilanta si m-am indepartat de grup, in cautarea unui loc propice pentru a face cateva lanseuri. Dupa cateva minute a venit “monstrul”, sau cel putin asa mi s-a parut dupa felul in care s-a luptat pentru libertate. Din pacate era mai mica decat cea prinsa de Nea Tinel si mi s-a facut mila de ea, asa ca ca s-a intors in mediul ei. Se insera si prietenii mei deja incepusera sa aseze tabara (ridicarea corturilor, pregatirea cinei, etc).
Nu am putut inchide ochii in noaptea aia. De obicei am un somn adanc, dar parca ceva in mine se schimbase, nu mai eram omul dinainte. Gandul la marea captura nu-mi dadea pace deloc. Zorii zilei se anuntau promitatori. De cum a mijit prima raza de lumina am luat lanseta si m-am pierdut prin marea de stuf si canale care ne inconjura. Nimic nu deranja linistea dimprejur, poate doar cateva pasari care cubareau pe malul apei ascunse de stuful des si pe care doar reuseam sa le aud, nu sa le si vad. Scrutand luciul apei, mi-a atras atentia un zgomot, drept in fata cam la 20 de m, si o tulburare a apei. Sigur nu era o pasare…as fi vazut-o. Si mi-am zis sa incerc. Armez, arunc, astept cateva secunde…si incep sa recuperez usor. La cateva secunde simt o zvacnire puternica in fir si vad ca batul se indoaie…si incepe lupta. Noroc ca frana era setata bine si dupa 3-4 minute de lupta, “monstrul” era in puterea mea. Nu aveam minciog asa ca a mai durat un pic pana sa o scot pe mal. Era trecuta binisor de 3,5 kg si ma privea cu ambii ochi de pradator, incercand parca sa ma intimideze. Mi-au trebuit cateva clipe sa-mi revin, parca eram in stare de soc. Niciodata nu mai simtisem atata adrenalina, toti muschii imi erau incordati, transpirasem, nu mai stiam ce se intampla cu mine. M-am indreptat incet spre locul de campare si am prezentat prietenilor mei captura.
Spre seara am plecat spre casa cu parerea de rau ca ne intoarcem la “civilizatie”, dar eram cu bateriile incarcate si ceva incoltise in noi. Era spiritul de “pescar hoinar”. Vroiam sa facem ceva, pentru toata lumea, pentru cei ca noi, care nu au timp sa hoinareasca in cautarea unei oaze de liniste, in care sa pescuiasca si sa-si “reincarce bateriile”.
Asa a aparut proiectul “Pescar Hoinar in Romania”. Speram astfel sa reusim astfel sa ajutam pescarii in drumetiile si expeditiile lor pentru a fi pe deplin pregatiti pentru a da ochii cu “monstrul”.
Written by pescarhoinar
Comentarii recente